tu ești Alfa centrul vieții mele și totuși nu-nțeleg
dacă o rază din ochiul tău asupra mea coboară de ce în mine-atunci se înnoptează?
(cam astfel începea un poem scris în urmă cu vieți când sufletul unei femei era o candelă care ardea numai din cuvintele mele
când însumi credeam în izbăvirea de orice rău prin suferință și iubire –
aceasta e trauma bate vântul și-mi scutură laurii de pe frunte).

acum tot mai rare sunt clipele când fără să vorbesc mă aud pe mine însumi
tot mai rar inima mea înflorește. ehei, perfectele utopii care făceau să adie luna pe cer și stelele toate...
ehei, cât de pământene ați fost iubiri ale mele grădini suspendate...
cu dinții am ajuns să trag de viața mea să mai rămână.
stăpân al lumii de aș fi zadarnic totul mi-ar părea de n-ai fi Tu asupra mea stăpână.
stau rezemat de un stâlp la picioarele mele văd umbra ta plâng și lacrimile te scufundă. cum crezi că aș putea să-mi aduc aminte poemul acela?