Lumina ei din cer surâde
și patima crudă a sufletului meu e aprinsă;
Cu buze roșii sorb sângele crudului adevar
privindu-mă-n oglinda singurătații.

Cândva puteam privi spre ochii lor
și puteam mușca fără să sfâșii;
Astăzi acele inimii mele își împrăștie veninul
iar luciul ochilor mei e mai gol ca moartea.

Am iubit suflul de gheața al gurii neființei ei
privind în gol și căutând nimicul;
Și-n taină am început să-i admir
aburii acri ai veșmântului pătat cu tandrețe.

Cântecul din sufletu-mi se sparge gâfâind
iar vântul șuieră pe cioburile-i tăioase;
Mi-aduc aminte de strălucirea vineție a ochilor ei
și-astept, palid printre suspine.

Acum caut să tac fără să-mi mișc buzele...