oamenii trec prin lumină
apele unor mări neștiute de nimeni
dau nume distanțelor
încă o primăvară ne strigă pe nume elian
privim spre vârstele noastre cu blândețe
stăm în sinele acesta imperfect
numărăm cu aceeași inocență pietrele primite în dar
ne vor ajuta să ajungem în cele din urmă acasă
chiar dacă trupul ne este cu fiecare înserare mai neprimitor
și umerii mai aduși înainte a teamă
albastrul adânc al fiecăruia dintre noi
e același mereu
primăvăratic mirosind a pietre de mare

anotimp nou cu prieteni vechi la ferestre

cât de mult îi iubesc pe oamenii aceștia
purtându-mă cu dezinvoltură spre mine
cu aceeași mirare privesc înspre ei
de parcă nici măcar
nu aș fi îmbătrânit între timp
de parcă m-aș întoarce mereu
într-un loc de unde nu am plecat niciodată

(fotografie-Iann)

asculta poezia in lectura autoarei