dimineața de ieri sevă de euphorbia elegans
și palmele aruncând senzații difuze
pe trupul destins între somn și plaja tăcerii
unde ridic încă inocentă castele
până când linia iluzorie a umerilor tăi
dispare în pumnii mei răsuciți spre nimic

desfac zilele una de alta cum se desprind trenuri
fără destinație
esențială e dragostea îți scriam pe claviculă
această banalitate din care îmi beau
infuzia de teamă sub privirea
hotărâtă să dizolve trecuturi nocive

în lipsa ta semăn cu femeia nisipurilor

ora din care cobori se pierde în sensul echinocțiului
prin noi singurii deschizători de inimă
înainte de topirea lanțului care te ține în tristețe

blestemul meu din toate timpurile