duc vocabule pe ultimul drum și deplâng piramidele
în care sunt îngropate. o amorțire treptată coboară prin humă
și nu se oprește decât atunci când nu mai văd fuiorul de fum
sensul diurn sau câinele înnoptat, nu contează cine doarme sub aceste scări
lătratul colectiv este un pitic de mucava mergând în vârful
picioarelor prin tenebre. baia canopică ține locul unui duhovnic
unor clonți care să tragă de burta existenței pentru ca ficatul sfâșiat
să aibă loc

ce rămâne din ele? un obituar sănătos, lama dinților
care sfredelesc măruntaiele și leapădă
corul memoriei
puterii de a roade pietrele în formă
de lacrimă

mă hrănesc cu mortăciuni, mulțimile strânse aruncă în gură pomana
cu palmele goale

un fior lung, un bocet, frica de a fi văzut în pustiu
parcurge drumul în sens invers. cel ce vine și se hrănește din mine
va muri de foame