Celor fugiți/plecați din țară

Un animal, nici struț și nici cămilă,
Ce-și tânguie gibozitatea coaptă
Și grea ca piatra lui Sisif, în soaptă,
Cu țeasta înhumată sub movilă,

Cu dosul spre apus și mâna dreaptă
Lovindu-și mâna stângă, fără milă,
Cu o privire schioapă și debilă,
În poarta libertății stă și-așteaptă;

Domesticit de-un car de ani cu biciul,
Răbdând de foame și de sete-n jug,
Regretă încă, în deșert, supliciul

Și vremea petrecută în lănțug.
Eu – purice, descalec din ospiciu,
Îmi pun potcoava de oțel și fug.

12 aprilie 2007