mi-e sete și din mine muguri albi sporesc sămânța
încă neștiută

oamenii nu seamănă între ei zadarnic
își pun coniferele pe foc

nici chiar dacă
și-au tăiat drum printre flăcări albastre-roșii-verzi
lingând cerul

lostrițele strălucesc progresiv – stele zărite de cu zi

și eu
și ele

căutăm izvorul zăpezii
ne vom depune oul în ghețarul din care
au pornit la vale orașele de câmpie
și orașele-port

întind picioarele spre foc la cap îmi ninge
miroase a rășină
și a pândă un nor îngândurat cu chip de maică
se roagă pentru mine cu priviri de vită blândă

scot aburi ca un ceai din scoarță și din plante
liniștea
îmi pune inima pe jar – scântei ard noaptea
mi-e dor de oamenii pe care n-am să-i văd
mă tem că mulți vor crede c-am fost mort
în scurtul meu răgaz când mi-am scris cartea

tac munții prelați
tac munții înalți

se aude vidra în mine devorând litere























când poeziile seamănă între ele toți poeții sunt morți