Noi, oamenii, suntem niște roți pe care se transportă timpul,
niciodată gratis.
trecem prin noroi, alteori prin praf, prin bălți și pe drumuri bune.
câteodată, putem să traversăm și petece de cer.
toate acestea nu sunt decât semne că drumul există.
văd împrejurul meu cum toți îmbătrânesc, mai ales femeile...
obrazul și zâmbetele, speranțele lor și gâtul,
mâinile și ochii care le-au văzut –
ele știu tot timpul că ochii care le-au privit într-un anume fel
au rămas într-o oarecare măsură ai lor.
în ceea ce mă privește, schimbările-s minore, de nebăgat în seamă.
la o privire mai atentă, aș putea fi însuși timpul
dacă toate aceste lucruri ar veni din inimă,
pentru că așa e lumea, o rană spre înăuntru întoarsă,
ea fiind pe jumătate universul întreg, iar cealaltă jumătate
e inima mea. cu bine!


Lumina întreagă nu poate sta-n lanțuri,
pentru că însuși lanțul devine lumină.