când nu aveau bani de bocanci
mă încălțau în cărți
cel mai urât tărâm de poveste îl vezi dacă
privești la alți copii pe derdeluș iar tu
întorci pagina de parcă
cei mari te-ar bate să îi tragi cu sania la deal

rugăciunea dinaintea culcării nu poate alunga
paingul presimțindu-ți singurătățile primăverii

când înfloreau copacii nu aveau bani de cizme
mă încălțau în cărți
unora chiar le rupeam coperta fiindcă alergam
desculț printre poze de gheață până la cuibul
puiului de vrabie rămas peste iarnă
pentru mine
(așa credeam...)

fiecare asfințit e o muscă prinsă în plasa țesută
dintr-o liniște cleioasă poate
întuneric secretat din fălci nesătule
din acest material spuneam îmi voi croi primul
rând de haine
e rezistent poate să țină
chiar și o pasăre ce n-a mai apucat să zboare

totuși
somnul ce urma rugăciunii era întotdeauna
mai liniștit

crescusem
mă încălțam singur acum
chiar învățasem
în loc de șireturi
să înnod singur rânduri negre de poezie