“Pe piedestal ți-aș pune chipul luminos,
Þi l-aș sculpta în lut gri de primăvară,
Iar pletele se vor prelinge grațios
Umerilor ascuțiți fiind povară.

Þi-aș desena ochii într-un curcubeu dens,
Nasul tău mic ți l-aș arcui spre ceruri,
Iar buzele le-aș învârti în cerc imens
Ca să șoptească în mii și mii de feluri.

La lobii tăi roz ți-aș atârna visele
Și urmele de praf de frunze și raze;
Pe gât ți-aș încrusta cu dor dorințele
Ce le-ai strâns în amigdala unei fraze.”

Privind lung la foaia cu iz de poveste
Zâmbește...cu genele ude de gânduri,
Convinsă că dragostea încă mai este
Printre petalele albastrelor rânduri.

“Al tău Adonis,ce s-a pierdut în toamnă,
Pus în balanța a doua idealuri,
Ce l-a-ndrăgit a Infernului matroană
Și l-a sedus cu cenușiile-i voaluri.

Dar sunt perene fatidicile șase-
În așteptarea secundei ce unește
Sufletul trist, de obrazul de mătase
Când primăvara din neguri se ivește.

Te-aștept...la poarta de flăcări înnegrită
Ca să mă-mbraci în prospețimea florilor
Pe care le-ai cules, draga mea iubita,
Din pădurea de la capătul zorilor.

De tine mă unește pana de oțel
Și ochii, și urechile, și buzele,
Părul,ce adie în ritm de clopoțel,
Oniricul,ce îmi îmbie muzele.

Adună-mă în universul tău senin,
Căci trupul este noapte, zi e sufletul:
În genunchi mă-nchin zeiței cu chip divin
Ce îmi ascultă neîncetat cugetul.”

Cu ochii ei inerți dorea să-l atingă,
Însă îi desparțea regatul cel de foc
Care-i menit roua de raze să stingă
Iar iubirea cerească nu mai are loc.

Adoarme cu capul pe verdele ierbii
Și pomul o-ncălzește cu creanga de flori,
Doar râul din care se adapă cerbii
O alintă cu susurătorii fiori.