"Dispariția unui prieten conține în ea sugestia că ne-am putea muta de aici" (Gabriel Liiceanu)


vezi, degetele noastre lipite pe rând nu mai sunt
au rămas din ele doar abandonate proiecte de gesturi
și ce altfel pari tu acum singur, mecanism delabrat
respiri trecuturi învălmășite în pumni cu iz de orologii scorojite de vreme
ridurile-ți trasează subtil între ochi istoriile rătăcirilor mele prin lume
eu nu mai sunt să-ți țin umerii drepți prin canicule și să nasc balansul în tine


mi-e bine aici cu moartea asta pe umeri
în murmurul perpetuu al veșniciilor groase și mari de iarnă rusească
mă legăn liberă la capătul lumii pe retină îmi curg șiroaie de cețuri
timpul șuieră prin mine sunt o clepsidră de carne urcând către coastele cerului
e un semn nu știai morții își țin mâinile apăsate pe piept
să nu le fugă inimile înapoi
în pământuri mai calde