Ia uite cum picură lumina din cer pe umărul meu!
O vezi și tu cum o văd eu?
o simți și tu cum îți descrețește pupilele bandajându-le într-un somn prelung, aproape mitic?
În somnul care te lasă a visa?

Ai și tu ochi ca ai mei?
Ochi cu vinișoare de purpură în albul molatec- atâtea cărări spre atâtea mii și milioane de sensuri– tot atâtea drumuri?
Câte duc spre undeva? Câte duc spre nicăieri?
Te-ai întrebat vreodată câte din aceste căi ne poartă?
Þi-ai întrebat ochii ce fac ei cu trupul tău? cu palmele, cu degetele, cu brațele, cu chipul tău?
Cu pielea și cu sângele tău?

Ochii sunt păienjenișul tuturor căilor.
știm asta.
da! noi știm asta....

Dar iată!
Acum ne putem lăsa cărările să doarmă....
Pe lumina asta picurândă ne putem lăsa drumurile să se înoade unele cu altele, ne putem lăsa ochii să doarmă....

Ne putem înoda și degetele.
până și genele!
Însă numai pe lumina asta picurândă...