Construim case cu mâinile îmbibate în ciment
Seara așternem cearșafuri de nisip în camere
Servim feliile de pâine cu unt și ne întindem la soarele din mijlocul tavanului
Privim lucrurile oblic apoi pe orizontală linia imaginară
O ținem între coaste ca pe o linie a verticalizării intrinsec legată
De polul iubirii undeva pe aproape simțim alte trupuri întinzându-se la fel ca noi
Într-o circumvoluțiune a dorințelor și cum nu putem renunța la nicio plăcere
Zugrăvită de gânduri pe pereții imaginari ai camerei întotdeauna ajungem
Să ne despărțim de noi lăsând garoul strâns deasupra articulației noastre cu pământul

De multe ori pereții aceia devin albi ca o dimineață începută prea devreme
Numărăm pașii până la limita întunericului apoi închidem ochii: învățăm să sintetizăm
Apele din orbitele sufletului până când deslușim oglinzile și toate zilele noastre în ele
Atunci ne întoarcem desfacem garoul îmbătrânim și suntem gata să așezăm cearșafurile
De nisip pe toate fețele întotdeauna mai mult de două nu contează cine adoarme primul
Sau dacă am lăsat cumva ușa la cameră deschisă

Treptat din acele linii mișcate cu care suntem prinși unii de ceilalți
Într-o patologică stare a înfrățirii trupurilor
Se vor țese alte cearșafuri de nisip
Cu dungile în ghips suficient de dureroase pentru a ne crea afinități afective acustic determinate și
Mediatizate în presa locală