cărămizie terasa, cărămizie în amintirea
cine știe cărui apus de soare îngropat sub masa unde
îți depuneai în secret
cocoloșul cleios al gumei de mestecat.

trântești uneori păhăruțul
(iritat că prea l-ai răsfățat culcușindu-l în palmă)
și-i vezi cioburile împrăștiindu-se străveziu pe
cărămiziu în căutarea gurii pierdute.

cărămizie poala sălciei plângătoare.
cărămizie ploaia pe ultimii centimetri.

descoperi că și picioarele mesei,
că și picioarele anumitor prieteni
precum și pedichiura celei ce trece
seară de seară pe-aici scuturându-se de nămol
capătă o nuanță cărămizie
diluată treptat de căderea nopții.

va trebui să-i dai dreptate hulubului destrăbălat
când îl vezi ciugulind șunculița de pe tartină,
pâinea lăsând-o pentru pisici,
dorindu-și neapărat să se îngrașe,
să nu mai poată zbura
dându-și seama că niciodată nu va fi în stare
să înțeleagă terasa văzută de sus –
mai ales atunci când își fac apariția oamenii cărămizii
și insistă să i se bage în suflet
omului de cărămidă.