Frică de epave

Mi-este frică de epave,
De epave triste și sinistre
Ce privesc lumea cu susu-n jos
Asemenea mohorâților lilieci.
Și mă tem să nu mă înghită marea,
Când fug de lângă ele,
Când fug pe o punte de alge
Care sunt prea putrede,
Mult prea fară vlagă
Pentru sufletul meu jucăuș.
Și mă tem să nu mă apese norii
Cu ploaia lor atât de greoaie,
Care pălmuiește orizontul;
Mă tem să nu mă îmbrățișeze
Vreun fulger îndurerat
Cu dramele lui fierbinți si tăioase.
Da!…Și mă-nspăimântă pescărușii
Cu țipetele lor de vrăjitoare
Care trimit urgii asupra mea;
Care mi-au luat razele calde ale zilei
Și mi-au lăsat niște umbre, niște epave
Ce m-ar prinde în năvodul lor
Și m-ar închide în adâncurile lor
Cele mai întunecate, numai cu marea.
Mi-este frică de epave, de toate epavele lumii
Și fug catre țărmurile de nisipuri mișcătoare
Să dansez cu ele și să zbor cu fiecare vis
Spre grădina mea cu flori de iasomie,
Departe de o mare spumegată,
Departe de tristele epave,
Departe de cimitirele lor.

19 ianuarie 2002