Fiecare a pierdut, pe drumul nostru vechi și surd,
Ceva în depărtare. Ne-am înțeles, cu toții parcă, să aruncăm,
De pretutindeni, visele. N-avem nevoie și ne-ncurcă,
Atât de mult, iluziile. Ne vindem trupuri, suflete și minți,
Goliți de viață, trecem triști, tot mai departe. Ce cale
E aceasta, oare, pierdută în adâncul meu, o vale fără dumnezeu
În care se-ntâlnesc și pleacă: aceiași sfinți, aceeași pleavă
Și se amestecă, stingând lumina dintre vieți , mereu-
Nu mai murim ca să renaștem, nu mai trăim ca să murim,
Nu mai renaștem pentru viață, ci înviem să fim atei.
Pierdută-i calea, viața curge ca să ne umple de venin,
Am fost demult lumina vieții și-am stins-o. Lăsați-ne!
Acum dormim. Și somnul scurs din bezna noastră
Ne lasă orbi și doar vorbim despre o lume mult mai bună,
Despre un drum, de un destin. Și surzi, și orbi,
Pe calea noastră, cu vorbele cusute-n piept, înaintăm, trecute sorți,
Îngenunchiați, în fața vremii, bătând la nedeschise porți.