Undeva, intre stanca si stanca
ma aflu pe cel mai inalt val.

Valul durerii s-a inaltat atat de sus
cu mine
incat daca m-ar cobora lent,
ca sa ajung pe nisipul vietii
mi-ar trebui o eternitate,
iar daca mi-ar da drumul brusc,
din cauza vitezei pe care as capata-o
as trece mult de fundul vietii
si as ajunge undeva in infinit.

Cu vasla rupta,
cu greu reusesc sa mentin la suprafata
barca-mi ingaurita de cei pe care
ii consideram cei mai buni prieteni.

Ca unica posibilitate de inaltare
ar fi sa-mi scot sufletul
si sa-l agat de catarg
pentru a ma folosi de puterea vantului,
dar prietenii au avut grija sa mi-l ingaureasca
folosind cu dibacie cuvinte obscene
(solidaritate,mila, prietenie, iubire, dragoste...).

Dar si cu sufletul ingaurit
tot as putea sa prind putin vant;
Pacat ca barca mea n-are catarg.

Intre stanca si stanca,
pe cel mai inalt val al disperarii
numai dragostea mai m-ar putea salva.

Dar cine sa ma iubeasca?
Pe cine sa iubesc?