Visul meu plânge...
A căutat zadarnic printre nopți
După secunda lui de existență
Și n-a fost chip să găsească
Sărut și îmbrățișări de gene
Sub care să se-ascundă,
Să se nască
Și să se stingă împlinit.
S-a-ntors acasă palid.
De atâtea zboruri frânte a și uitat de mine.
Mi-a spus, intr-un târziu,
Că te-a întâlnit,
Dar cum tu nu dormi niciodată...
A revenit să ucidă și ultima lacrimă,
Dar nu poate
Pentru că, singură, speranța
Îl impinge de la spate spre...
„Cine știe?”
„Poate...”
...spre mai departe.