Mă întrebam, femeie,
de unde lacrimi
sub genele mele,
când eu mă uscam din pântece
de dorul iubirii…?
Și apoi
mi-am amintit
dimineți și amurguri
când te purtai
pe deasupra trupului meu
netocmit și gol
și mi-ai spus:
,,Te iubesc!”
cât de clar mi-amintesc
un fior necurat;
la început a fost Cuvântul!

Mă întrebam, femeie,
de unde piatră pe sufletul meu,
când eu mă-nălțam nemișcat
într-un zbor închipuit
și cu ochii închiși,
cățărat pe aripe firave,
cercetând
unde se-ntorc îngerii să moară..
și apoi
mi-am amintit
zile senine, zile bogate
în ceasuri întinse
cu acele lungi;
mă topeam și slăbeam
și tânjeam după tine…
și atunci
ți-ai trimis vorba:
să fie tărie în inima ta
să despartă
iubirea de nebunie –
să fie un cer și pământ!

Mă-ntrebam, femeie,
de unde răni pe trupul meu,
când visele mele au fost floare gingașă
și n-ar fi putut să mă ardă?
Și apoi mi-am amintit
nopți încâlcite
cu gheare și demoni
cu himere diforme
când tu însăți mi-ai spus:
să iasă sânge
din carnea ta
și să te-acopere
și să citesc în cheaguri
pofta ta de mine!

Și apoi m-ai sărutat
și ai spus că mă vrei
și-ai văzut că toate sunt bune.

Și a fost seară…
Și a fost dimineață..
Ziua întâi.