Întodeauna există un „însă”, un „dar”, depinde de noi când îl vedem și când nu!

Eu sunt… Câte fraze nu ai început așa? Și ți-ai spus numele ce-l „porți cu fală-n lume” sau calități ori defecte ale tale. Dar, acum că îți știu numele și toate trăsăturile, te întreb, vorba cântecului, „Cine ești tu oare?”
Poate ai să-mi spui „un suflet”, dar asta e doar denumirea pe care au dat-o romanticii la ceea ce oamenii de știință numesc codul genetic combinat cu efectele societății. Poate ai să încerci a spune „creația lui Dumnezeu”, dar el este invenția celor cu dorința de a fi inferiori. Te-ai înverșunat? Mai încerci? Îmi spui că ești „un animal”? Dar ce animal de pe tot acest astru mai trăiește în așa exces ca tine? Gândindu-te la cineva anume vei spune poate că ești iubit(ă), dar o inimă ce iubește poate fi nepăsătoare? Și cât aș vrea să mai continuăm așa, însă...
Nimic din ce erai parcă nu mai este! Poate vrei să îți spun eu cine ești?! Eu nu îți pot spune decât că ești un om. Restul demult nu mai depinde de tine, căci nu poți decât să ÎNCERCI să fii… cine nu ești!