Mi-e frica si de tine, si de toate,
Si-n jur cuvintele
se-nvart ametitor,
Mai de nu zici ca-s ulii...
Ah, doar de nu as sti mai bine
si-as spune atunci ca poate
sunt doar atata:
amprentele in nisip sudate ale vreunui calator.

Mi-e frica si de aer, de lumina,
de tot ce misca
pe orbita lumii-n ce descresc,
De cer, de norii alb-albastrii
mi-e teama sa nu vina,
Ca izbindu-ma in crestet
sa nu se toti prea sparga, curgandu-se
in lacrimi, in amonte, care putrezesc,

Mi-e frica si de umbre
acele umbre care curg din corpuri
precum niste fantome care
inlantuite-n plictis-si au zborul de cristal,
Iar tarziu in noapte mi-e si de tine frica
sa nu-ti arunci tu toata,
prea moarta de betie istoria intreaga
pe fruntea unui zar,

Mi-e frica si de maine,
mi-e frica si de asta seara,
De ursi, pantere, de strigate de jad,
Si frica mi-e prea foarte poate
sa nu iubire
la portile cetatii abrupte tare
unde
doar aceia fara importanta, fara gand,
apropiere... nu mai cad.