Lu‘ prostanu‘ dă Ionică,
Un nepot tare becheri,
Înșepusă să-i miroasă
După sucne dă muieri.

Da‘ măi rău avea el boală
Pă Florica lu‘ Mândroane,
O veșină boboloașă
Șî rămasă văduvoane.

-Măi Florică, Florișică,
Că do‘ nu o fi v-un bai...
Hai cu mine să-m‘ ajiuturi
Ca să-mpegec neșce cai !

Hai cu mine pân grăgină
Ca să vez șe cai m-am luat,
Că la călărit, Florico,
Io mi-s ăl măi cheț dân sat !

O luă el dă suptsioară
Pă veșina a frumoasă
Șî niși una șî niși alta:
Hop...cu ea pă după casă !

Cân‘ colo, să mă iertaț !...
Jios, pă malu‘ lu‘ o apă
Un armig d-a lui sărisă
Drept în cârca lu‘ o iapă.

Ion, șcia dă măi ‘năince
Șî să-ntoarsă cătră ea:
-Șe-ai zâșea, mă Florișică
Dacă fac șî io...așa ?

-Șe să zâc ? Nu-i niși un bai !
Spusă Floarea lu‘ Mândroane;
Fă șe vrei dân parcea me‘...
Doar‘ îi iapa tă, mă Ioane !