Plouă-ncet pe-un ochi de jar, stins și-acoperit de spuză
Iară ochiul ce se-nchide cu o pleoapă de cenușă
Vede mâna tremurândă aranjând o treanță-n spate,
Mâini împreunate-amnar plângând degete-nghețate.


E poetul care-adoarme printre frunze de arțar,
E sărac, căci bogăția-i se-află-n ochii plini de jar,
Singur, mândru ca un înger, decăzut și om și sfânt
Nu-și găsește locu-n lume, liniștea doar în mormânt.

Căci e trist cu-a sale gânduri, care-l macină ușor,
Vede lumea prăbușită, vede îngeri care mor,
Nu-nțelege mai nimica fiindc-a înțeles prea mult,
Lumii-i pare că trăiește dup-un ritual ocult.

Mantii negre se perindă după el, naintea lui,
E un înger care geme, e mantia Domnului;
El e Iov, care refuză lume-așa cum este ea,
Este demonul ce crede că poate schimbă ceva.

Pe o coală de hârtie scrijelește-un univers,
Recrează începutul scriind vers după alt vers,
După fiecare strofă haosul încet se-ncheagă,
Ochiul său veghează magic lumea ce se întrupează.

El se stinge-n nemurire plâns de lacrime de sfânt,
Însă aura și-o lasă glodului de pe pământ,
Care cu-ale sale patru străluciri de uși spre rai