Te aștept să vii, la fel ca-n prima zi
Și totul, parcă, încet din mintea mea s-a stins.
Te-ai dus și tu, s-a dus și amintirea-ți
Uitându-mă în beznă, râzând m-au părăsit.


Și mi-au rămas alături nebunele cochete,
Tristețea, frica și mânia, fidele-mi plâng,
Îmi șterg din ochi mândria de-a fi ceea ce sunt.
Dansează languros și falnic, parcă bete
Pe un coșciug ce încă nu a fost închis.
Involuntar, doresc să mângâi cu ochii cadavrul,
Mă îngrozesc de chipul ce mi-l văd.
Aș vrea să strig, să fug, să sparg paharul,
Căci s-a umplut și-mi vor șopti că au învins.
Tu nu mai vii, dar parcă am uitat
Nu știu dacă am pierdut sau de am câștigat,
Sfârșitul a născut din nou un început...
E prematur, c-o inimă de sticlă
N-oi mai simți nicicând ce am avut.
Mă pierd în miile de tonuri
Ce-mi poruncesc puternic să le ascult,
Mă camuflez zâmbind, în alte roluri
De existența nulă, să m-ascund.
Dar tot aștept, la fel ca-n prima zi
Și poate nu-i decât un vis,
Cel de-a trăi!