Versuri învechite îmi cerșesc penița
Caut să le scriu pe o foaie, dar ele nu se aștern,
ci plâng cu lacrimi de cerneală.
Disperarea lor picură neîncetat pe foaia de hârtie
formând,crispate,triste cuvinte.
Litere încețoșate, cu figuri speriate
coborâte parcă din infernul
unei gândiri bolnave.


Aceleași cuvinte rup spațiul ce unește sufletul
cu destăinuirea.
Aceleași uitate note de vocabular
mâzgălesc mereu buzele
unei fiițe ce le plânge...
Aceleași semne disperate străjuiesc,
pe asfaltul cald al limbii,
cerul gurii.
Aceleași frunze de vorbire
mângâie emoția iubirii
sau
mușcă iluzia urii.


Versuri noi îmi scaldă acum pagina de gheață.
Se iscălesc și facem cunoștință.
Par nude, sincere
și,în sinceritatea lor acută,găsesc două boabe de vis.
Le ating și dispar ....


Mă trezesc dintr-un suspin
și-n colțul foii: picuri cenușii se schimonosesc la mine.
Sunt aceleași pete ale unui vechi dicționar
ce-mi cerșesc penița.