O pâine-am vrut să am și eu,
Așa… când va veni necazul greu
Să o mănânc în plânsuri și-n suspine…
Căci, vai! de voi nu mi-e rușine.

Voi sunteți culmea lungă a vieții temporare,
Dar, printr-un somn, rămâneți timpi făr’de iertare

Aveam în mine zel de plută, iară pe frunte rouă, nu sudoare
Căci nu’s dormit de când e timpul; timpul – o non-valoare.

Și zelul mi l-am prins în mine, cu voluptate arsă,
Plecând la drum, în lume, dar cu voință ștearsă.

Eu vroiam totul, or tot pe’acolo… Și să-l aduc acasă
Ca să-l înstrăinez…

Așa’m făcut mereu, ce-am dobândit am dat lor tot
Iar ei – fii de moară de vânt – erau nemulțumiți,
Vroiau mai mult; și le dădeam și roua de pe frunte.
Ca să rămân umil și gol; doar cu un deșt în gură…

În plânset și-n suspine trăiam în gând de noapte
Cu sudori între palme îmi trăiam eu calvarul,
Ca să fericesc pe alții…

Dar data asta le-am adus nimica…
Gândește-te ce mi-au făcut – mi-au luat pâinea de la gură.
Și să nu mor de foame, mi-au dat tăciune, ca să frig o piatră.

Mai am ceva ce n-am (iar de am, nu-i al meu),
Căci de am, o să am mai mult, și-o să împart la nimeni,
Un cântec, un șuierat de vânt.

Căci după vânt e ploaie,
Iar după ploaie e senin.
Amar venin!