galeș, ca un răsărit de primăvară,
sufletul, mirându-se, rupea zăpada
aerul păștea muguri de fericire –
prea fragezi pentru a îndestula visul,
prea dulci ca să putem opri cascada

copacii păreau porumbei înconjurând
muntele
aripile lor aeriseau peșterile vâscoase
ursoaica prăbușită într-o rână fătase
un pui pe care nu l-aș fi crezut carnivor

felinare oarbe, liliecii atârnau într-un colț,
respirația lor afuma calcarul catapetesmei
șiroit în altar
icoana apei se prelingea tăcută și plină de har
grohotișul mirosea a rășină și-a râme uscate

„Hăi! Hăi!” se auzeau în vale hăitașii
vita târâtă lăsase semn dâre de sânge
ursoaica își lucea colții în cruce
și-n suflet îi putrezeau ghiocei

am tresărit și-am aruncat velnița de pe mine
„ptiu! drace! nu-i bine să visezi sânge”, am zis
„Ursu’, hăi!Ursu’, hăi!”, auzeam ca prin vis
și am jurat atunci să nu mai dorm primăvara…