Pentru o viață scurtă cât un fir de iarbă,
Care, cu teamă trece prin orișice furtună,
O clipă-ucisă-n pripă de-o inimă nebună
– ce, prin bătăi rebele, încearcă să îți spună
Că lacrimile calde încep să se adune,
Și se depun pe suflet, lăsând profunde urme –
Înseamnă infinitul închis în vremi pierdute.

Un preț prea mare plăteam pentru-o minciună
Clădită-n idealuri, de-o inimă nebună
Care, de mult încearcă, prin mii de voci să-mi spună
Că rostul meu se pierde, în ceață și furtună
Și că mă tem prea tare, și fug cu disperare
... de noile-nceputuri ce-mi se arată-n cale...
Cu atâta siguranță, pășeam prin vremi pierdute...

S-a mai deschis o rană din cele mai profunde,
...și parcă totu-i rece... m-arunc din nou în umbre
Ce mă strivesc și chinuie cu aceleași gânduri sumbre...
Din nou mă simt pierdut... nu știu „de când” sau „unde”...
Și-ncerc cu disperare să-mi păcălesc destinul,
Și vreau cu-așa ardoare, să las deoparte chinul
Născut, crescut, urzit de-atâtea vremi pierdute...