Tristețe
poetry [ ]
(ai dreptate, George, iar...)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by Silvia Van [Dorasara ]

2004-04-15  | [This text should be read in romana]    | 

Cum se apleca spre mine cu gâtul fragil,
tristețea
părea un copil speriat cu genunchii juliți
și botoșeii plini de noroi
mi se încleșta de plete
cu pumnii înlăcrimați
îmi zgâria pieptul cu unghiile rupte
de parcă nimeni nu mai putea stăvili
niciodată
viespea cu aripi de flutur, primăvara,
viermele tainic
ce înțeapă în răstimpuri
bulbul luminii

Hei, iată-mă
cunoaște-mă, ia-mă în brațe
pe tine te știu
ești caldă
îți crapă sânii de lapte

- Tu, iubire, curgeai oarbă prin tâmplele mele
pelerin rătăcit în hațișuri de vise
furtunile își începuseră de curând
sezonul de împerechere
îmbelșugată câmpia năștea
ciuperca viermănoasă a speranței
în șanțuri

Gângurea între perne cu ochii întorși la perete
trase la gura, tălpile dulci
înfloreau ca bobocii de nufăr între buzele ude.

- Te-așteptam, te-așteptam
desenând geană cu geană
sinilii
ochii dimineții ce-avea să te-aducă

Știu să te legăn, știu să te alint
urmele lunii încremenite în nisip
toamna scâncind flămândă la poartă
iarna, vara, încuiate noaptea în casă
m-au învățat, tristețe,
cum să-ți fiu mamă

- Hei, iubire
O să-ți descânt de cu seară sub frasini
O să-ți răsucesc cărările ca pe șerpi
înspre mine
să-mi vii cu toate ale tale
să mă înec, binecuvântându-mi risipirea,
în fântâna din vintrele tale

Tristețea tristețea...
Brândușă albastră, speranța

  |