Pădurea plângea; apus de Brumar
Cu suflet bizar, în stropi ea primea.

Din norul de cleşte, doar umbre curgeau
Pământul stropeau în valuri celeste.

Din norii sălbatici, doar plumbul cădea,
Priviri scutura pe noi, cei ostateci.

Si, marea, departe de oameni, era,
Ascunsă privea, din colturi desarte.

O pală de vânt, îmi scutur pe frunte,
Prin geamuri cărunte, căci Toamna-i mormânt.