mai mult în sus îmi este sufletul,
ultima oară corpul se mai atinge de sol,
am înfipt întrebările în patruzecișiopt de ace
despre cum poți zbura când nu mai ai aripi,
iau formă de clopot în cealaltă secundă,
las spații larg - deschise spre polul nord al memoriei
în cercurile concentrice ale inimilor,
desprind solzii de carne albastră ce nu-mi aparțin
pentru toate sunt depozite zidite
în pereții de marmură albă ai întunericului
unde vor crește numai crinii sălbatici,
unicul loc unde tăcerea
se împletește cu restul zilelor neterminate
într-un zbor clandestin spre treapta
așteptării către o altă întoarcere.