mă dor ochii, vreau doar să râd și iar să râd așa cum au făcut strămoșii mei
când s-au hotărât să creeze neamul...
mă scald în bălți diurne și tai iarba junglei într-un nocturn vag,
vărgat de câteva animale, câteva urlete ce transfigurează liniștea în cocktail

pe aici ploaia e ca o umbră ce picură prin sânge, o pată de culoare fără suspans
iar cei câțiva câini de casă își storc maxilarele prin văgăuni...
pe aici ploaia ucide copacii ce dansează cu mama copilului meu
și doar soarele mă ucide într-un sărut de vânt cu aripi rupte crud

le-am trimis zeilor un răvaș ascuns într-o furtună de vară
mi-au dat puterea de-a alege neînvățatul drum spre oase
filtrat în lacrimi și crăpat în iriși și la buze

nu ești tu de vină chiar dacă m-am îndrăgostit de ura iubirii mincinoase,
nu te vreau alături – te urăsc iubire bolnavă sculptată în roua dimineții
ucisă de o gură de cafea amară excremată în liniștea acelor urlete de junglă