Frumusețe izbăvitoare

Șobolanii negri ai gândurilor
rod contururile unei întrebări
până nu mai rămâne decât albul trist
al oaselor:
Unde este frumusețea lumii?
Naufragiatului zidit in sângele sonor
i se azvârle colacul de cuvinte
al unui răspuns izbăvitor:

în amurguri săgetate de emoție
când o venă a soarelui
revarsă preaplinul luminii
pe curbele incendiate
ale orizontului sedus;

în captușeala călduroasă a iubirii
cu care se învelesc nomazii clipei
prin luminișuri ale prezentului continuu
ce modelează perfect coloane infinite;

în vocile schimbătoare
ale unei ploi luminoase
la mijlocul anului copt de zile
in pulsul fulgerelor
care zvâcnește în creierii cerului;

în cercuri concentrice
de vibrație sonoră
cu lungime de undă sidefată
care ațâță culorile emoțiilor
în măduva visătoare,
care desfac mugurii gândurilor
în aripe îngerești
ale bucuriei de ambrozie;

în caligrafia dârelor de cochilie
pe care le lăsăm
prin praful orașului pavat
cu răsărituri de inimi războinice
(victorioase sau înfrânte);

sau poate în adieri de cuvinte
noroase sau înrourate,
meșteșugite, surprinzătoare,
care acoperă carnea vie
a gândurilor neostenite
ce metabolizează lumea.

Din ce este alcătuită frumusețea lumii?
Din încă multe altele
nevăzute, negândite, nespuse.
Cuvintele, salvate, se declara istovite
de-atâta efort demiurgic de întrupare
a acestei tensiuni infinite.