biet rob trudind străin ogor sub soarele hain clocotitor
mă simt
iar cerul parcă-i arendaș perfid cravașa sa mai fără milă
șficuind spinarea-mi goală
văzduhul mi-a intrat în trup împovărându-mă cu lanțuri
care nu se rup decât în mine
căzând semințele îmi pierd asemeni morții le dezmierd
cu viața mea

cu spinii mei ademenesc nu-nsângerez nu sfâșii nu rănesc
uimitul fir
cad doar așa în somn de câmp cu spice frânte orizontul
strâmb de-atâtea toate
și-aș tot dormi otrava dulce un șuier scurt de bici mă duce
mai departe

degeaba mă trudesc nu pot să mă omor mi-e-n mâini și în cuțit
pământul prea ușor

chiar obosit tot nu-i nimic e somnul meu mereu mai mic
spre tine
tăcerea ta nu caut s-o-nțeleg însă n-ai să mă poți forța
să mă dezleg de ea
și poate între a fi sau nu nimic nu e – ești poate singur tu
și-otrava asta
dar și atât îmi e destul
la noapte am să mă întorc să fur din truda noastră

căci e duminică la noapte și-ai să dormi
pierzând din grijă arendașii lacomi și diformi
din visul tău
și resemnat mă rog în gând să-ți fie-odihna lungă somnul blând
la fel ca moartea-mi –
de mult eu te-am iertat: dormi dar în pace!

căci nu
în ceruri nici o scară nu-i pe care eu pășind să sui cu jertfa mea