nu mi-am mai spus de mult pe nume
îmi sunt bolnav sau poate-mi sunt străin
gândacii sufletului au pantofi cu scârț
trec în cadență înecați în vin

atâta întuneric scris cu ploaie
tristețea face-n holdă mușuroaie

păianjeni roșii trag pe lume pânza
crește-un deșert de apă și mătase
câinii durerii rup un lanț cu dinții
în rânjet surd se plimbă printre case

un abur cald de pâine și de vatră
hambare pline de “a fost odată”

în poduri caii dorm de-a în picioare
mulțimi de cari s-au cuibărit în piept
îmi trec visări de miriști ochiul stâng
și păpădii strivite ochiul drept

din coama lor lumina unui caer
torc amintirile zăpezile de aer

sunt verde m-a-ngropat mohorul
îmi cânt din piele tremurat ca frunza
pământ sub mine sus câmpii de stele
se prăbușesc rupându-i lumii pânza

arcul blestemățiilor se-ntinde
copitele săgeților trag înainte

lovit de trăznet nevăzute scări
abia acopăr câinii răi cu pasul
la margine de câmpuri și de ploi
o ploaie și mai mare-și stinge glasul

cândva din spice goale galben-pai
am încropit singurătății nai

hai-hui