Câteodată totul mă doare,mă frânge,
Și zborul păsărilor care mă leagă de pământ,
Și cerul care se deschide prea larg afară din mine,
Și gândul ce pătrunde adânc in furtună...
Atunci...aș vrea să intru în albastrul mării...
Să alerg, să fiu prietena cerului,
A constelației de stânci și a rămurișului înstelat,
A viscolului însămânțat în aripa pământului
Și a timpului ce vibrează în ruinele solare ale unui anotimp nestatornic;
Să curg izvor iesit cu o mână din pământ
Să prind mișcarea din ferigi
Să aprind suflarea unui licurici cu buzele-mi arse de vreme,
Să cresc în florile din părul zeițelor,
Să sun cristal în râs de copil
Și-atunci mi-ar fi sufletul plin de raze...
Și-aș uita durerea care crește pe ZIDUL UITÃRII!...