Ca umbră-i pe ape pierdută,
Ca spumă de valuri pe buze cernută...
Lumina-mi se scurge pe umeri, de ploaie...
Cenuși și pământuri spre mine se-ndoaie.

Și-aievea-i pe buze de rană și marea,
De-o viață temută își plânge mirarea...
Clipiri îndoite de gene s-or frânge,
Chiar morții din dragoste-n mine vor plânge.

Și-n umbra de lună pierdută pe ape,
Mirarea-mi se frânge văzându-te aproape,
Ca-n șoptiri ce-apropie iarăși suflarea,
Mă-ntorc iar spre mine și-mi cern Întrebarea...

Și-n doruri uitate de-atunci tot în mine,
Te voi găsi și-n zboruri mai line
Mă voi întoarce iară spre locuri luminate
Ca de-o lucire sanctă, de inimi adunate...

În veci visările aproape să ne fie
Și două suflete ușoare în ele să învie...