Molecule de jazz
circulă libre prin venele
mâinilor mele.
Ele improvizează
refrenul allegro moderato,
al primăverii.


Din urmă-n,
cheia fa
vin degetele tale.
Sufletul tău în ceața nopții
mă caută.
Aleargă în arpegii desfăcute
pe
linia continuă a bulevardului
cu trotuare negre.
Claxoane necruțătoare te mușcă.
Lumina farurilor îți
sfâșie hainele.
Intr-un târziu,
ochii tai m-au prins în năvod:
ghemuită,
speriată-
într-un colț de partitură
sub cheia sol.

Sărutul meu însetat, cu diez
este răcorit de sărutul tău cu bemol.
Imbrățișarea unui lied, în toiul verii
este împrospătată de
zapada unei simfonii, din timpul iernii.

Din când în când
apare și o toamnă.
Curentul desfrunzit
de dor de viață
s-a frânt.
Pianul tace.
Așteaptă acordorii,
să-l pună-n consonanță
cu prețurile vieții.

Aplauzele sparg
cu trăsnete
sfera armoniilor
perfecte.
Incetișor,
din umbră se desprinde
pâlnia vântului .
Aspiră:
clape albe,
clape negre,
regăsiri,
despărțiri
și
emoții.
Apoi,
nepăsătoare
le aruncă... la gunoi.

Pianul se inchide ca o carte
iar
sufletele noastre agonizează-n clape.