Care a fost prima imagine abandonată ochilor tăi ?
A luminii poate ?
A mâinilor mamei ?
A albului steril de pe zidul spitalului ?
… … …
Un amalgam de pete, în general considerate culori,
Pierzându-și una înr-alta sacadatele mișcări.
Dacă te închini adânc,
Suficient de adânc,
În sfintele-ți rămășițe ale memoriei,
Ai să-ntâlnești,
Poate ai să întâlnești
Clipa primordială,
Așa cum sună în încăperea proaspăt văruită,
Vocea guturală : “Astăzi s-a născut !”

Mai întâia oglindă care ți-a furat chipul,
Să vină, atunci, să te prindă de umeri,
Să te-nalțe până la nivelul zero al conștienței.
Ca abia mai apoi,
Mult mai apoi,
Să rămână singur,
Doar ciob în ochii tăi adânci,
Nesimțitori,
Privindu-te de dincolo de mine…
… De tine,
Căci, oricum,
Singură nu-ți vezi decât reflexia tristei figuri
Urmându-te apatică,
Fidelă.

Și poate c-ar trebui să stai mai mult timp trează,
Mereu la pândă,
În miez de noapte, chiar sub semilună,
În trena unei stele căzătoare,
Să-i prinzi din zbor urma, măi, suflet din oglindă,
Cețoasă sinecură,
Nemișcată.
Nici chiar tu.
Nici chiar tine.
Nimic.
Simplu,
Poate.