***

câteodată, când versurile nu se răsfrângeau asupra foii,
când gesturilor tale nu le dădeam un înțeles
decât pentru ploaia mea amară de măști
câteodată când era așa de simplu, doamne
să te iubesc, să te strâng în brațe, să te știu
- și chiar eu – să fiu, să râd, să nasc,
să întreb dacă va mai ploua astăzi…

câteodată când totul curgea
spre același nenorocit sens unic
( cuvinte nefirești abdicând deja versuri mediocre )
revolta seacă în fața teribilului joc al vieții
care oricum nu mă iubea,
înjumătățirea cu încă o zi
scepticismul în fața profunzimii
și sentimentul oboselii, adus de o noapte de august
înaintea chiar a primelor semne de toamnă…

Avalanșa asta de cuvinte cu aspect de nevroză,
- gândind că cel mai palpabil sentiment,
e căldura unei jachete cu guler, într-o zi ploioasă -
sfârșitul eliberator al semnăturii în cerneală neagră
fugind, risipindu-ți-se printre degete…

rămas apoi singur, sfârșit
fără suflu…