Mi-aș fi dorit să mă chem
femeia pe care ai putea s-o iubești

nu mult, doar o noapte în care să fiu într-atât de a ta
încât să mă-mparți cerșetorilor de la poarta
cimitirului armenesc:
- luați, mâncați, aceasta e femeia mea pe care-am frânt-o în palme
ca pe lumină.

Dimineața în sângele meu demodat și atavic
leac să-ți găsești pentru boala-iubire

să-l strecori într-o sticlă de ceas
trimițând-l apoi însetaților peste mări:
- luați, beți, aceasta e nebunia mea dăruită vouă și mie deopotrivă
de ea.

Frumoase cuvinte îngână poetul ce-l ai în chimir
și-n serile-n care mă-ntreb dacă ești
le culeg din memoria mea zbuciumată și simplă
uitând că iubirile tale n-au purtat numele meu.