Ți-ai descărcat pe mine hormonii tăi, femeie
Albaștri ca metilul, nefericit destin...
Nu mai sunt jucăria ce o pornești din cheie
Căci doar ce-am înghițit-o (acum e-n intestin).

Mi-am colorat ființa precum cameleonul
Și cred că licuricii-n steluțe s-au schimbat
Sfântă naivitate! Mă copleșește somnul
Când lângă tine dragă, mă-ntind alene-n pat.

Prea multe vise însă, prin mintea mea aleargă
Și iată, de nici unul nu pot să mă agăț
Aduc guma uitării prin mintea mea să șteargă
Să-mi zburde fantezia ca mânzul fără hăț.

Dar vai, cu viclenie apari pâș pâș din umbră
Și iar îmi pui pe masă mustind câte-o idee
s-o mestec ca pe gumă (ce perspectivă sumbră)
Și câte drăcovenii în capul tău, femeie...