EU: Din așternutul de ace
m-am ridicat.
Dar EL era pe prag
cu mâinile-i întinse spre mine.
EL: Te voi primi în căldura Respinsului,
cu ploi de luceferi hămesiți
te voi răcori.
Mă poți sugruma încet,
cu șiragul de mărgele vopsite,
de te doare.
EU: Milă-mi este de trupul tău
hăituit de ani și lumină.
Privește, nefericitule,
astrul din acel colÈ› de cer!
Acum poți plânge în voie
cu lacrimi cenușii...
Mă voi ruga pentru tine:
"Tatăl nostru..."
EL: Să taci, îți spun!
Ce ești tu?
Fărâmă de vânt,
picătură de ceață.
Eu te pot străbate
de la un cap la altul
și, îmbrăcat în palida-ți amăgire
să zbor spre negurile
unor vulcani de mult uitați.
Mă simți?
EU: Ieși din trupu-mi!Ieși!
EL: Nu m-ai cunoscut nici
prin simțuri, acele naive simțuri,
nici prin sufletul
ce orbecăie sperând că
va fi îndurare și pentru el.
Adevărat îți spun ție:
Orchestra nu va obosi vreodată
iar dansul nostru nesfârșit este...

EU, EL apar pe scenă
ținându-se strâns de plete.
Scenaristul zâmbește.