uneori
îmi este dor de acel parc provincial
preludiu al tuturor gărilor lumii
antecameră vegetală a despărțirii
și a lipsei noastre de imaginație
mi-e dor de acea tristețe tonică a plecărilor tale
în care ne credeam personajele unui roman dificil
despre un el aproape insondabil
și despre o ea care nu avea nume
sau poate că avea dar nu pentru mine
în felul acesta justificam schizofrenia mundanelor noastre alegeri
și faptul că nefericirea începuse să devină respirabilă chiar ispititoare
precum o cafea sorbită după-amiaza pe terasa acelui parc de la marginea gării