Simfonie în trist major




Sală, adagio-n povestea nedreptății…
Speram să te-ntâlnesc astăzi măcar,
Să înceteze simfoniile tristeții
Aduse de privirea ta în dar;

Și mă loveau arcușuri de vioară…
Cu ochii vii și sufletul deschis,
Te căutam în spațioasa sală
Zdrobit între infern și paradis.

Violoncelul tău cânta agale,
Și-n brațe îl ținea un alt bărbat,
Cu ochii-nchiși, eu degetele tale
Le-nchipuiam trist, fermecat…

Răpus sub adâncimea notelor,
Ruslan și cu Ludmila eram noi
În goana surdă-a notelor
Mi-au rămas ochii triști și goi.

Ce tragedie viața mea de om,
Ca și o simfonie se înalță,
Coboară-apoi spre ultimul ei ton
Zădărnicindu-mi ultima speranță.