sîntem atît de simpli pe dinăuntru
o masă un scaun poate un pat
dar fără iubiri și fără odihnă
un tablou o fotografie
uneori o fereastră vitregă atîrnată de un ecou
revenind liturgic în fiecare dimineață în același loc
spre cuminecarea cu răsăritul

sîntem atît de simpli în visele noastre
aceeași copilărie
redundant metabolizată în metaforele
geometrice ale fericirilor secvențiale
ne însoțește mersul înapoi
spre capcana coșmarului de a nu ne fi născut
în locul și la timpul celor mai importante războaie

sîntem atît de simpli în alcătuirea noastră
încît uneori simțim mirosul de stepă
parfumînd părul aspru al coamei
în care ne odihnim fruntea atîtor întrebări
nestatornice precum urgia
șlefuită din vîrful săgeții ochilor noștri

sîntem atît de simpli pentru noi înșine
dar încă nu știm asta