Nu mai contează
spre cine sau ce
ne-ndreptăm,
ca niște viermi deșirați
de mătase,
croindu-ne drumul
decupat prin propria ființă,
înghițituri mărunte
în sec,
înecîndu-ne, repetat,
din lipsa de culoare
a albului zid negru
și strigător la cer,
sub pînza bine-ntinsă –
șasiul vieții gol.

Și-așa e fruntea goală
și nici nu mai contează
de opera e cerul
ori sfîntă închisoare...

arahnă de cleștar
sau îngerul stingher

și alba mînăstire-i
din carne de fecioară

culoare, vrei culoare
culoare, neculoare

mișcări contorsionate,
suflări greu sacadate...

Nu mai aștepți detaliul
cînd opera se urcă,
în ruga finisării
prea vie e oricum,
în schița prea fugară
a timpului-azi mut
ce-ți trece prin trahee
letal și ne’nceput.

Culoarea curge-n linii,
ca sîngele în vene,
și timpul se așterne,
reîntrupînd avene
din liniște în strigăt –
doar zvon e de trezie,
de-aici pînă la tine
e opera azurie...