agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 8872 .



Cel mai iubit dintre pământeni
prose [ ]
fragment din vol. I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [marin_preda ]

2005-05-29  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Lory Cristea



VII

Nineta nu era elevă, adică nu mai era. Trăia din economiile bunicii, care nu erau mici, cum îmi spuse chiar ea, și avea și rude înstărite care o ținuseră pînă nu demult în liceu... Atît îmi povesti din viața ei, nu mai mult, dar pe mine nu mă interesa viața ei de pînă atunci, prezența ei mă acapara, adică prezentul, ochii ei, dogoarea sărutărilor, dulceața amețitoare a trupului ei inepuizabil în dăruire...
Am început s-o vizitez seară de seară fără să mai stau toată noaptea; cum să le spun părinților de fiecare dată că am fost la un ceai care s-a prelungit, pînă în zori? Nu puteam să-mi revin din vraja primei îmbrățișări care, dacă s-ar fi petrecut altfel, poate că ar fi fost ultima pe care aș mai fi trăit-o cu ea. Știam și de ce, dar asta îmi sporea și nu îmi potolea adînca turburare. Nineta se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru că era simplă, ci pentru că își purta sufletul desgolit. Desigur, o să spun o banalitate, dar ea era femeie cum un izvor e un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai dacă ți-e sete și pe urmă după ce bei treci pe lîngă el. Dar cîte femei au sufletul ca un izvor? Ele trebuie să și-l ferească, și cu cît strategia pe care o folosesc e mai complicată și ele mai greu de cucerit, cu atît sînt mai prețuite. Am înțeles mai tîrziu, ca noi toți: plăcerea constă în a cuceri această cetate și fericiți sînt doar cei care după aceea găsesc în ea comori de preț, cînd abia începe adevărata dragoste. Și dacă nu găsești în această cetate decît un imens pustiu, plin de cîrcîieci și coropișnițe? Dar despre asta, mai tîrziu. Sufletul Ninetei era un izvor mare și misterios ca orice izvor. De unde venea el de fapt? Și încotro curgea? Știa ea că dragostea e unică, nu se împarte? Că în viața noastră de oameni izvorul trebuie păstrat, sau mai bine zis dat unuia singur? Cine hotărîse acest lucru? Nu știam și nu știu nici acum și viața mea se va pierde tocmai din această pricină: e în noi un animal care ne mușcă mortal, cumplit, cu atît mai tare cu cît iubim mai mult și eu n-am știut să mă păzesc, sau mai bine zis n-am știut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal, ce caută în noi și ce legătură are el cu dragostea?
Nineta trăia petrecînd și cînd i-am spus că acest lucru trebuie să înceteze a dat capul pe spate și a rîs. Am încercat să descifrez acest rîs. "Să examinăm, i-am spus, cel mai bun caz și cel mai rău caz pentru tine. Cel mai bun ar fi că se poate îndrăgosti de tine un bătrîn singur și bogat, căruia nu i-ar mai păsa de ce zice lumea și te-ar lua de nevastă. Inconvenientul aici ar fi ca bătrînul să trăiască mult..." Nineta mă întrerupse cu rîsul ei în cascade cristaline, cu poftă mare. Ochii îi jucau în cap. Se gîndise și ea la acest lucru. Se gîndise, dar nu prea mult. O pura idee. Asta însemna că se gîndise și la cel mai rău caz. "Duci viața de acum, am reluat eu, mai mulți ani. Îmbătrînești. Petrecerile se vor rări, apoi vor înceta. Ce vei face? Nu te-ai putea salva decît dacă ai fi o mare poetesă și ai descrie în versuri frumoase viața ta de curtizană, ca Bilitis, exprimînd în esență ideea că așa ai înțeles tu datoria ta de femeie, să luminezi viața bărbaților încătușați de familii și să ți-o trăiești pe-a ta în dragoste și poezie." Amintisem de Bilitis fiindcă printre cărțile ei, puține, găsisem într-o bună traducere prescurtată celebrul volum al lui Pierre Louys cu frumoase gravuri pe care îl luasem acasă și îl citisem și eu; aveam impresia că această carte era Biblia ei; Nineta trăia, cum am spus, cu o bunică bătrînă, mama ei murise cînd o născuse, iar tatăl, necunoscut de ea, nu se arătase niciodată; fusese elevă, dar se încurcase la paisprezece ani cu un profesor și o eliminaseră; profesorul scăpase doar cu un transfer in Basarabia. "Mare curtizană, am continuat eu, n-ai să fii, ca Aspazia, care îl primea la ea pe Pericle și îi sugera noi legi înțelepte pentru atenieni, și nici ca Theodora Bizanțului, care a ajuns împărăteasă după ce prin brațele ei, ca tînără fată, au trecut într-un desmăț fără sfîrșit întîi cei de jos, apoi și cei de sus... deși dacă mă gîndesc bine la tine, nu se știe... În acest caz o să mă pui în lanțuri sau o să mă ridici și pe mine și să mă faci mare dregător. Nu te gîndești?" am întrebat-o. "Nu mă gîndesc, zise, bătrînețea e o mizerie oricum, bunica face cîteodată pe ea, ce folos că a fost toată viața o femeie de treabă? Eu o să mor tînără." "De unde știi?" "Știu eu! Cînd o să văd că nu mai merge iau un tub, mă culc și nu mai mă scol. E ceva mai simplu decît asta?" Și rîse iar, de astă dată cu o intensă expresie de triumf în privirea ei care devenise brusc iluminată, ca o revelație care se repeta după ce avusese prima oară acest gînd. "Asta pentru că acum ești tînără și vezi în tine puterea de a face acest lucru. Dar poți să știi dacă această putere nu va slăbi? Odată m-am oprit și m-am uitat la un orb și mi-am spus: ce mai înseamnă viața pentru el? I-am dat cinci lei și l-am întrebat: Ești din naștere fără văz, sau s-a întîmplat mai tîrziu? Mai tîrziu, mi-a răspuns. Și nu te-ai gîndit să nu mai trăiești? Știi ce mi-a răspuns? Că acum poate să mai bea un pahar de vin și să... o femeie, dar dacă moare cine (adică cine din el) o să mai bea paharul ăla și să... acea femeie? Avea dreptate!" "Sigur, mi-a răspuns Nineta, cînd bei nu te mai gîndești la nimic și te simți bine, iar cînd faci dragoste moartea își ia tălpășița." "Ei, eu m-am gîndit la moarte, am reluat, dar în mine, în măruntaiele mele, am simțit o slăbiciune, un leșin, la gîndul că n-aș mai fi. Da, mi-am spus că pe la treizeci de ani o să mă sinucid, dacă viața mea pînă atunci ar fi un eșec. Dar pe urmă m-am întrebat: ce e un eșec? O întrebare de capitulare. De obicei, eșecul e ceea ce consideră alții că e, fără să ne dăm seama că dacă am schimba direcția barei și s-o luăm pe alt drum, eșecul ar fi premisa unei adevărate victorii. În acest sens sîntem și noi orbi ca orbu`acela, fiindcă eșecul ne face să nu mai vedem nimic înaintea ochilor." "Da, mi-a spus Pretorian că totdeauna te plimbai în recreații singur și noi, s-au gîndit ei, hai să-l ducem pe Petrini la «Mama răniților»." Am izbucnit și eu în rîs, gîndind în același timp că, adevărat, iată ce băieți buni acești Puloș, Szekely și Asanache.
Dar discuția alunecase și am revenit încercînd s-o fac să înțeleagă pe Nineta să nu mă iubească decît pe mine pentru totdeauna și să-i explic că pe vremea Greciei antice Aspazia era respectată, în timp ce astăzi, la noi, în Europa, femei ca ea poartă un nume rușinos și va începe să-l poarte și ea dacă nu se va opri la timp. I-am spus că peste un an voi fi student și că ne puteam căsători, o să fiu profesor, și aveam de gînd să fac carieră universitară și că mă pasiona filozofia, aveam ceva de spus în acest domeniu și anume să elimin din filozofie etica bazată pe ideea de Dumnezeu și să aduc în locul ei cunoașterea pe baza descoperirilor științifice. O nouă gnoză care să redea integritatea conștiinței umane în fața universului, fără conștiința disperată, care se vîntură acum în Europa, zguduită de un danez bizar din secolul trecut, spiritualizat la extrem, dar lipsit de forță vitală... "Conștiința nu e dublă și nu se scindează, cum crede și Dos-toievski, din pricină că putem în același timp să facem și bine și rău, sau să urîm fiindcă ni se face binele și alte descoperiri abisale care i-au turmentat marele său spirit.
Conștiința e unitară, dar, ca și în natură, ca este zgîlțîită cînd de furtuni și cataclisme, cînd invadată de înseninări miraculoase. Cine nu cade nu se poate înălța, iar faptul că un boier rus dădea ordin să fie sfîșiați copiii de către cîini ,arată mai degrabă că se născuse într-o lume încă neieșită din barbarie, decît că îi e proprie omului crima abjectă. Cristos a fost un bărbat vînjos, dacă a putut străbate tot timpul provinciile Palestinei pe jos, mîncînd puțin și predicînd neobosit. Numai pe cruce a avut un moment de slăbiciune, s-a simțit singur în fața morții, iar noi, reintegrați în univers, putem trece mai ușor pe sub pod, cum spune Stendhal." "Și mai ușor cu un tub, ca în vis", a reluat Nineta, care ascultase distrată tirada mea, din care, desigur, nu înțelesese mare lucru. Se pare că era un gînd cu care trăia și care n-o împiedica să fie veselă, acel tub dimpotrivă urca parcă în ea tensiunea vieții cu un grad față de mine, care îmi proiectam viața prezentă în viitor, în timp ce ea îl alunga, fiindcă n-a reacționat cum doream eu, n-a făcut-o să tresară propunerea mea de căsătorie, viața pe care ar fi putut-o duce întemeind împreună o familie. "Nu mă iubești?" am întrebat-o. "Te iubesc acum, mi-a răspuns, dar nu știu dacă și mîine; nu vreau să mă căsătoresc niciodată, vreau să iubesc pe cine vreau eu și cînd n-o să mai fie iubire cu mul, vorba ta, schimb bara în altă direcție. Du-te la universitate, fă-te profesor, filozof... Soarta mea asta e, că nu știu ce-o să fie și mie îmi place așa."
Deci și ea era o cetate care trebuia cucerită, am gîndit, dar una mai grea, căci îmi sugera legătura ei strînsă cu moartea. Atît, alte ziduri nu avea, dar ăsta, singurul, cum să-l escaladezi? Am început să ieșim, să ne plimbăm împreună prin oraș. Nineta era bine îmbrăcată, chiar elegantă și strada o schimba, devenea gravă, aproape străină, plăcută și veselia îi pierea de pe chip. Avea chiar un ochi cercetător, imobil cînd se uita la ceva. Se uita cu o lăcomie pe care n-o descifram, oricum strada o schimba, aveam chiar impresia că nu mai era cu mine și nu știam încotro îi zburau gîndurile și ce fel de gînduri. Apoi acasă la ea devenea altă ființă... Aceste plimbări au adus ruptura, neașteptată pentru mine, incredibilă. Ieșirea în lume e plină de surprize, da, e bine între noi doi, dar împreună cu alții privirea ei nu-ți mai aparține, surîsul ei nu-i mai înflorește pe chip cînd o privești, rîde pe neașteptate de ceea ce spune altul și ești stupefiat să descoperi că deși e aceeași nu-ți mai aparține, aici e drama, e aceeași... Dar asta avea să mă chinuie mult mai tîrziu. Ruptura mea cu Nineta a fost mai simplă, dar nu inexplicabilă, fiindcă fusesem avertizat.
S-a oprit într-o zi în dreptul unei străzi, s-a uitat de-a lungul ei cu o expresie preocupată, impenetrabilă, și mi-a șoptit: "O luăm pe-aici!" Era o stradă laterală, rău pavată, fără trotuar și n-am înțeles de ce trebuia s-o luăm pe-acolo. Am răspuns: "Nu!" "Dacă nu vrei, am auzit-o spunînd, atunci n-ai ce mai căuta pe la mine." Chiar așa? Ce putea fi atît de important? "Nu!" am repetat. Atunci ea s-a răsucit pe călcîie, s-a uitat în jos liniștită, s-a uitat chiar la mine, dar fără să mă vadă și mi-a spus: "Singur ți-ai dat foc la valiză!" Și s-a îndepărtat. Dar nu s-a dus pe strada aceea. Am rămas pe loc clipe lungi nedumerit: de ce nu vroisem să merg pe-acolo pe unde dorise ea? Nu-mi era indiferent pe unde ne-am fi dus? Pe de altă parte, simțeam în mod obscur că dacă ea, fără s-o spună, ar fi luat-o pur și simplu pe strada aceea aș fi urmat-o fără să observ ciudățenia de a ne fi plimbat pe o anumită stradă. Dar chiar și așa, ce-mi păsa mie că e anumită? Eram totuși senin. Cu această seninătate am rămas apoi totdeauna în fața rupturilor, dar numai atunci, în clipele cînd primeam lovitura, dezastrul începea mult mai tîrziu. Cîteva zile la rînd am intrat apoi în curtea ei, dar n-am găsit-o decît pe bunica, iar odaia era încuiată. Am revenit după o săptămînă, crezînd că era plecată din oraș. Zadarnic. Am căutat-o seara la "Mama răniților", patroana a dat din cap și a ridicat din umeri: nu știa unde e.


VIII

Și abia într-un tîrziu aflară părinții mei că nu la ceaiuri mă duceam eu cînd veneam acasă după miezul nopții și aflară și unde fusesem cînd mă întorsesem în zori: la "Mama răniților", după care dormisem toată noaptea cu "o depravată". Cuvîntul acesta îl rosti tata. De unde aflaseră? Și de ce așa de tîrziu? Oricum aflaseră atunci, în ziua aceea, cînd mă întîmpinară îndată ce intrai în casă cu acea stare de spirit bizară, care ne arată cît de puțin fluid e sufletul omenesc și cum deplasările în el seamănă cu deplasările geologice, surpări de roci sau de pămînt ireversibile. "Bine, mă, începu tata, fără introducere, ca o erupție, adică fără înțelegere, departe de orice gînd că mai exista pentru mine vreo speranță, de-aia te-am crescut noi și muncim pentru tine; ca tu să te faci de rîsul orașului cu o curvă? Maică-ta te închină în fiecare seară ca pe-un copil cu sufletul curat și drept orice răsplată tu cazi în noroi și îți terfelești cinstea în patul unei fete depravate? Ce-ai să te faci tu acum, strigă el ridicîndu-și brațele în sus ca în fața unei nenorociri ireparabile, cînd toată lumea știe și o să te arate cu degetul? Ce-ai să te faci tu dacă se află la liceu și tocmai acum, cînd trebuie să-ți dai bacaloriatul, te dă afară din toate liceele din țară? Ce-ai să ajungi, cu studiile neterminate și cu obrazul tău de cavaler murdărit? Ce fată o să se mai uite la tine, cînd tu te-ai plimbat cu aia prin oraș și te-a văzut toată lumea?"
Mama stătea nemișcată la masă, cu lacrimi care îi curgeau șiroaie pe chipul împietrit. Își ținea o palmă pe jumătate de gură, care era crispată de o suferință copleșitoare, pe care o îndura însă cu mai multă înțelegere pentru mine, suferință în adîncurile căreia ea contemplă păcatul și nu urmările lui, cum făcea tata. Această palmă care îi acoperea numai jumătate de gură, n-am uitat-o! Parcă se ruga, în acele clipe, pentru mine. Acest gest pios era adresat parcă sfintei fecioare, într-o implorare mută, să-i salveze copilul. Dar numai în amintire, în viața mea ulterioară, a început să tresară acest gest, în clipele acelea însă eu simțeam cum încep să jubilez, dîndu-mi seama cum crește în mine o furie rece și orgolioasă... "Ce e, mamă, am spus eu cînd tata s-a oprit. Mă adresam ei, care suferea cu adevărat, și nu lui, care era doar jignit și înspăimîntat că lumea o să mă arate cu degetul, ca și cînd n-aș fi fost bărbat, ci fată mare. Cum s-a purtat, mamă, Cristos cu femeia desfrînată? Te duci la biserică și nu înțelegi nimic din învățătura lui, el care a spus celor ca voi, care aruncați cu piatra, să arunce primul cu piatra cel care se consideră în sinea lui fără păcat."
Știam că era fără păcat și că n-ar fi aruncat cu piatra, dar nu știu de ce, tocmai pe ea vroiam s-o rănesc și mai tare, căci cu adevărat gestul ei îmi făcea rău. Vroiam să i-l alung, să-și ia palma de la gură, fiindcă nu știam cum să răspund la suferința ei, în timp ce pentru tata pregăteam, mintal, ceva violent, să-l învăț minte pentru totdeauna să mai ridice brațele în aer și să-mi spună el mie ce este și ce nu este nenorocire pentru mine. Nenorocire e numai ceea ce simt eu, nu un altul și nici măcar el, care mi-era tată, sau cu atît mai puțin. "Trebuie iertată, fiindcă a iubit mult, așa a spus Cristos", am continuat citind o replică din Dostoievski. "Nu despre o astfel de iubire vorbește Cristos", mi-a răspuns atunci tata exact ca în Dostoievski, pe care nu-l citise. Și eu am strigat: "Ba da, și despre o astfel de iubire." "Cristos nu e o pavăză pentru toți dezaxații, a strigat atunci și tata. Ai să ajungi un dezaxat, o să vezi, ai pornit-o bine." "Cu tine o să vorbesc pe urmă, i-am răspuns cu o voce sardonică, acuma vreau să-i spun ceva mamei. Crezi, mamă, că nu ți-am ghicit păcatul? Te-ai măritat fără să iubești și nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata, și nu fiindcă ți-ar fi plăcut altul, ci așa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o mînăstire. Dar aia e, că nici mînăstirea nu ți-a plăcut și, femeie tînără, ți-ai gonit bărbatul din pat, și el tînăr, crezi că nu știu?" "Nu ți-e rușine, a strigat tata, să vorbești cu maică-ta ca un dezmățat?"
Și a sărit în sus și m-a izbit peste față de cîteva ori la rînd făcîndu-se palid și gîfîind de furie. Am rînjit; "Cu asta nu rezolvi nimic! Vezi că sînt mai voinic ca tine și dacă mai încerci să dai în mine o să te împiedic. Ești un tată admirabil, te respect, dar și eu am fost un copil bun și nu te-am silit să mă lovești cînd eram mic. Nu te gîndi acum că o să mai îndrepți ceva cînd sînt mare. Stai liniștit, că discutăm noi. Þi-am spus că vreau să-i spun ceva mamei." "Spune-i, nefericitule, dar dacă nu-ți pui frîu la vorbă în casa asta n-ai ce să mai cauți!" "Da, i-am răspuns, cunosc, clasica gonire de-acasă a unui fiu care a apucat pe căi greșite, plecarea lui, apoi suferința mamei și neînduplecarea părintelui, care are principii și nu vrea să-l reprimească. Numai că eu n-o să mai mă întorc, aici e greșala ta, așa că ai grijă de mama, care o să moară de dorul meu și n-o să te ierte!" "Tu de ce îl asculți? a întrebat-o el atunci pe ea. Lasă-l să stea aici, dar eu cu el nu mai vorbesc."
Mama și-a acoperit și restul gurii cu palma și a șoptit: "Lasă-l să spună. E un copil." "Da-da! am exclamat, mai rămîne să înțeleg că am căzut "în ispită, dar că prin rugăciunile tale Dumnezeu o să-mi îndrepte pașii..." "Măcar ești sănătos? s-a holbat tata la mine. Fiindcă asta ți-ar mai fi lipsit." Eram perfect sănătos, dar nu i-am răspuns. "Revin, mamă, asupra păcatului tău, de a nu fi putut iubi... Ei bine, eu iubesc prea mult, care din noi doi e păcătos?" "Te-am făcut pe tine!" a răspuns ea atunci. Atît a spus și a tăcut mai departe. Ce trebuia să înțeleg? Că păcatul ei era izbăvit și că odată cu venirea mea pe lume dorințele ei trupești se stinseseră? Sau nu se stinseseră și se chinuise să le alunge? Era taina ei. "Bine, i-am răspuns, m-ai făcut, ești mîntuită, dar eu nu sînt nici Isus Cristos și nici adeptul lui. Animalele nu cred în Dumnezeu, dar la anumite specii dintre ele s-au observat comportări care seamănă cu morala creștină. De pildă într-o luptă dacă un animal cedează, celălalt îl lasă în pace, nu-l ucide, e tolerant." "Vrei să spui că tu ai de gînd să te porți ca un animal, mai departe nu poți să mergi?" a zis tata. "De ce să merg? i-am răspuns. Crezi că tu o să mergi sau ai mers mai departe? Adevăr îți grăiesc ție, am reluat batjocoritor, că o să cauți și o să găsești o altă femeie cu care să trăiești ca un bărbat în putere cum ești și în felul ăsta o s-o înșeli pe mama. Asta o să fie mai rău decît ce am făcut eu. Și acum să vedem ce-am făcut de îmi promiți cu atîta convingere că o să ajung un dezaxat. Toată concepția ta se reduce la ce-o să zică lumea. Dar că eu mă simt de fapt curat asta pe tine nu te interesează. Nu că o să ajung dezaxat, ci considerat ca atare. Și dacă n-o să pățesc nimic la liceu și mai tîrziu o să mă căsătoresc cu o fată de bună condiție, totul o să fie în regulă." "Bă, uite ce e, m-a întrerupt el strigînd, eu cu un nerușinat ca tine nu mai vorbesc. Sînt oameni pe care învățătura îi face oameni! Pe tine te-a făcut un nerușinat! Numai maică-ta poate să mai creadă în îndreptarea ta, eu unul mi-am luat mîna de pe tine. O să te țin pînă o să ajungi să-ți cîștigi singur pîinea, dar tu cu mine nu mai ai și nici n-o să mai ai nimic de împărțit. Poți să te înhăitezi cu cine vrei, să faci ce vrei, din moment ce așa consideri tu că trebuie să vorbești cu părinții tăi și eu consider că nu mai ești băiatul meu, și o s-o spun la toți, să nu creadă lumea că mă uit în curul tău și nu-mi pasă, te îndemn sau sînt mîndru de tine, cum sînt alții..."
Și s-a sculat de la masă întunecat, însingurat, dar hotărît. Dacă mi-aș fi dat seama atunci că violența gîndirii mele putea să ducă la o ruptură cu el m-aș fi reținut. Într-adevar, prorocirea mea că o s-o înșele pe mama avea în ea ceva atît de jignitor, era o astfel de impudoare încît cel mai pașnic părinte (și el era unul din aceștia) m-ar fi gonit imediat de-acasă, mai ales că în anii aceia el nici măcar nu se gîndea la altă femeie, criza i-a venit mai tîrziu, pe la patruzeci și șapte de ani.
N-am pățit nimic la liceu. Adică nu s-a aflat nimic, așa se întîmplă, uneori nu se află nimic, alteori se află cea mai mică prostie. Mi-am luat bacalaureatul cu succes și am intrat la Facultatea de litere și filozofie. Tata s-a ținut de amenințare, nu vorbeam împreună, însă n-a spus la nimeni ce fel de copil avea, fiindcă după istoria mea cu Nineta, fără să fi rupt-o cu grupul lui Puloș, Asanache și Szekely (de altfel în anul următor ne-am împrăștiat. Asanache s-a înscris la Teologie, Puloș a murit la el în sat în vara următoare lovit de roata morii tatălui său, iar Szekely s-a înscris la Drept) și fără să fi evitat să ies din cînd în cînd cu ei la "Mama răniților", nu m-am mai îndrăgostit de nici o fată, amintirea Ninetei stăruind în sufletul meu ca o arsură: era al ei sufletul care mă tulburase atît de adînc, dezgolit, intens, fierbinte, cu trăire prezentă și fatală, fără grijă de catastrofe, împotriva cărora găsise un remediu total, acel tub de care îmi vorbise parcă jubilînd. Nu era ceea ce credea tata și ceea ce crezusem și eu la început în sensul propriu, o prostituată. Era mai puțin grav, adică nu era cuminte, după formula celor îngăduitori, ceea ce e cu totul altceva.
Într-adevăr, părăsise orașul, atunci sau puțin mai tîrziu după ce mă părăsise pe mine, lăsînd-o pe bunica în plata Domnului sau poate a vreunei rude. Fugise la București și, după cum aveam să aflu mai tîrziu, se măritase cu un maior bătrîn, așa cum îi prezisesem. Cum o luase acel maior, cînd se știa că militarii constituiau o castă aproape închisă, în care nu putea să intre o fată care nu era de condiție bună? Dar nu trăise mult cu acel ofițer, îl părăsise în timpul războiului și teologul Asanache îmi scria că dăduse de urmele ei la Iași, căsătorită cu un negustor foarte bogat, dar nu așa de bătrîn ca maiorul, totuși bătrîn, căruia îi făcuse și doi copii. Avea deci atracție pentru intensitatea finală a bărbaților, nu-i plăcea tinerețea sigură de ea, pusă pe viață lungă și cu flacăra mai scăzută, să ajungă multă vreme. L-a părăsit și pe acel negustor, abandonîndu-și copiii, și a început să trăiască cu doi inși deodată, care acceptau acest lucru, unul inginer, bărbat întreg, soț, pe care îl manipula, du-te încolo, vin încoace (și aceluia îi făcea o plăcere deosebită să se lase manipulat fiindcă murea după ea), și al doilea, un intelectual fin, dar care devenea neputincios îndată ce o lua în brațe, adică bărbăția țîșnea din el la simpla atingere, fără împlinire, lucru care pe ea n-o împiedica să-l iubească, să-și petreacă cu el chiar și nopțile, fiindcă avea totul de la celălalt, atrasă însă irezistibil de intelectualul fin, căci acesta o iubea într-un mod bizar, se îmbrăca cu rochiile ei, se îmbrobodea, iar alteori o întîmpina în costume fanteziste, de pildă cisme înalte pînă sub coaste, de cauciuc, de pescar sau instalator și haină cu broderii și lavalieră, iar chipul pudrat, dat cu fond de ten și buzele rujate. Inginerul rîdea în hohote, dar ea nu rîdea deloc, și îi spunea că acela "e cu un cap mai presus decît el" și că "avea o inimă de aur..." După război Nineta se întoarse singură la București și curînd aventurile ei mari încetară, întîi auzii că intrase într-o filatură de bumbac ca simplă muncitoare, ca să mi se spună, cînd o căutai acolo, că acum e redactoare la o revistă de literatură, unde ajunsese nu se știe cum... O căutai la acea revistă... Nu mai era nici acolo... Dar cum ajunsese ea totuși într-o redacție literară, întrebai, și unul dintre redactori îmi răspunse cu un vag surîs cinic că o angajase directorul revistei "ca să îmbunătățească componența socială a redacției". "Adică cum?" întrebai. Nu mi se răspunse. Îi pierdui urma. Nu cum va murise Nineta, așa cum spusese? Cîți ani să fi avut? Poate că nici treizeci și cinci...


IX

Am recitit aceste pagini uimit de uitarea de sine pe care mi-au adus-o: viața e uitare de sine! În realitate, în mod obscur, nu amintirea faptului că am chinuit-o pe mama m-a făcut să mă întorc atît de mult înapoi, ci amintirea Ninetei, cu acel tub al ei, pe care fără îndoială că l-a folosit, fiindcă în acei ani i-am căutat copiii și pe tatăl lor: știrile pe care le aveau toți despre ea se opreau acolo unde se opriseră și ale mele: era clar, Nineta nu ezitase să curme singură o viață care "nu mai mergea".
Acum am o iluminare: nici a mea nu mai merge, adică n-ar mai merge chiar dacă printr-un miracol aș evada și reuși să fug din țară. Îi voi trimite prietenului meu, fostul judecător, un bilețel pe care să scriu un singur cuvînt: Nozinan. El știe ce este acest calmant; e "un băiat foarte bun", cum îi spuneam adesea, cînd luam cîte-o pastilă. Șterge toate neliniștile și toate temerile și poate da și un somn final, dacă iei chiar mai puțin de un tub. Astfel voi înlătura printr-un act de violență supliciul care mă așteaptă, căci nu pierderea totală a libertății mă sperie, ci atașamentul meu față de viață, care m-ar tortura: ești încătușat, vei muri fără speranță. Completul de judecată care ar pronunța sentința, adică figurile lor de oameni liberi, lectura acelei sentințe... condamnarea, deși în forul meu interior, speranța n-ar pieri... Dar cum să scapi de înțelesul celui mai mic gest al lor, al celui mai mic lucru pe care ochii mei l-ar vedea în perpetuitate, chiar și o pietricică... Ei da, pietricica aceea va fi de-aici înainte văzută de alții cu un ochi liber, în timp ce eu aș gîndi: chiar și această pietricică e mai liberă decît mine...
Mai bine s-o sfîrșim înainte!
Fiindcă aproape de moarte am mai fost și nu m-am temut, deși era o moarte naturală care mă aștepta și, e adevărat, cu ea ne împăcăm, e ceva în noi cu care ne-am născut și care apare în mod miraculos îndată ce simțim că ea se apropie de patul nostru. Am auzit că alții intră chiar într-un fel de extaz cînd le sună ceasul, spun lucruri frumoase, cuvinte memorabile, care uimesc pe cei vii; firește, alții se chinuiesc pînă în ultimele clipe, despre ei se spune că "au murit greu". N-am ajuns pînă acolo... am scăpat, sau mai bine zis scadența a fost amînată... Dar să-mi reiau firul întrerupt, voi ajunge și la acest episod al vieții mele care a fost greu de suportat abia după ce am revenit printre cei cu speranțe.
În universitate interesul meu pentru filozofie, cum era și firesc, spori, iar lecturile din adolescență, considerabile, mă ajutară să pătrund adînc în culoarele culturii și sistemelor filozofice și să-mi iau examenele cu strălucire. Fanatismul legionarilor din facultate mă lăsă indiferent și nu-i puteam înțelege pe acei colegi care în loc să se ocupe de fete se ocupau de jidani. Mi se părea stupid să consider că moartea pentru Căpitan (idolul acelora!) le era cea mai scumpă dintre nunți. Noroc că acest Căpitan fu suprimat de Carol al II-lea, și dictatura sa, care urmă mai potoli pe unii. Eu mă încurcai într-o istorie cu o colegă, un fel de preludiu a ceea ce avea să mă aștepte mai tîrziu (astăzi văd acest lucru limpede, pe atunci episodul nu-mi pătrunse în conștiință), deși se sfîrși tragic pentru fată; conștiința noastră este adesea atît de blindată încît poți să tragi și cu tunul în ea și nu se clintește și asta nu pentru că sîntem atunci ticăloși, monștri sau pur și simplu canalii (e un fenomen natural și misterios), într-o zi dispăru de la facultate o studentă. În ciuda cercetărilor minuțioase care începură, nu se reuși să se dea de urma ei. Nimeni nu vroia să dezvăluie anchetatorilor detalii concludente cel puțin într-o primă fază a cercetărilor. Nici colegii de facultate, nici prietenii ei apropiați și nici părinții, care locuiau pe undeva printr-un sat .Se zvoni, și auzii și eu acest lucru, că poliția judiciară primea scrisori în care se spunea ba că fata se afla în orașul cutare, unde fusese văzută plimbîndu-se pe străzi cu un bărbat, ba că studenta fugise în străinătate (această scrisoare venea chiar de peste hotare, judecînd după timbrele și ștampilele de pe ea). Pînă ce sosi un individ de la București, care nu se mulțumi cu datul din umeri al celor care o cunoșteau pe fată și afirmau cu o mască perfect mimată a neștiinței că nu știu nimic. El își începu ancheta pornind de la ideea simplă că un oarecine din anturajul fetei trebuie să știe unde e sau ce se întîmplase cu ea și, din motive despre care experiența lui îi spunea că sînt puternice, acest cineva nu vroia "să-și deschidă pliscul". Îi fu ușor acestui anchetator abil să afle că fata se îndrăgostise de un student cu care vroia să se căsătorească, și să-l ia pe acest student sub focul strîns al întrebărilor.
Eu eram acel student. Spre uluirea mea, această fată de o frumusețe deosebită (am să folosesc aici o comparație uzată, dar perfect, adică obiectiv, potrivită), care semăna și la trăsături și în firea ei cu o căprioară, începu să-și oprească privirile asupra mea. Trebuie să spun că din experiența de adolescent trăsesem concluzia că trebuie să stau liniștit, nici o fată nu se va îndrăgosti de mine și că lucrul cel mai bun pe care îl aveam de făcut era să-mi văd de treabă, să-mi urmăresc țelul meu, adică să ajung cineva în filozofie și cînd uneori noaptea mi se întîmpla să dorm asaltat de coșmaruri (visam că răsturnam muieri în pat, prins de o dorință cumplită de a le pătrunde și, cum acest lucru nu se petrecea, mă trezeam gîfîind, transpirat și disperat), atunci mă duceam la "Mama răniților" împreună cu un nou Puloș și, cu toate că nu mai găseam la ea o Ninetă, ci doar adrese de țărănci eșuate și cam trecute, sau de mahalagioaice bețive, după aceea simțeam cum gîndurile îmi zburau din nou cu elan spre lumea pură a ideilor și uitam multă vreme că pe lume există și o altfel de dragoste. Da, exista, vedeam eu însumi; cum grupuri de băieți și fete coborau împreună de pe treptele universității cu privirile sticlind, ghiceam ce înseamnă acea sticlire, dar nu-mi mai păsa. Da, exista, iar frumusețea divină a unei astfel de priviri a unei fete către un băiat, ca un fulger, și surîsul care urma, curat, de fetiță, mă făceau parcă să îmbătrînesc, eu cel căruia nimeni nu-i arunca o astfel de privire și nu-i adresa un astfel de surîs. Mă uitam totuși, adesea, în oglindă, îndelung, să descopăr de ce nu inspiram măcar simpatia. Hm! Aveam figura frumoasă fizic, dar urîtă în expresie. Frumusețea era a trăsăturilor, urîțenia consta în ceva inefabil. Aveam sprîncene groase, de timpuriu bărbătești, dar puternic și armonios desenate, ochii mari și negri, cu focarul parcă întunecat, ca o oglindă în care nu te puteai zări, dar totuși limpezi, deschiși, nu se fereau, nu alunecau cînd mă uitam printr-o mască pe care n-o puteam lepăda, fiindcă și restul trăsăturilor erau la fel, nasul și bărbia prea voluntare, gura bine desenată, dar lipsită de cea mai vagă senzualitate (care zăcea totuși în mine), obrazul tras, laminat, ascetic, deși numai ascet nu eram. Cine să vrea să cunoască un astfel de om, cînd Vauvenargues spune că sîntem prea neatenți sau prea preocupați de noi înșine ca să ne cunoaștem mai profund unii pe alții? Cine a văzut niște măști la un bal, dansînd prietenește împreună și ținîndu-se de mînă fără să se cunoască, zice mai departe filozoful, ca să se despartă după o clipă și să nu se mai vadă sau să le pară rău unora de ceilalți, își poate face astfel o părere despre lume...
Și totuși această căprioară, nu era nici o îndoială, îmi arunca priviri (e drept neurmate de minunatul surîs), totuși priviri care întîrziau asupra mea mult mai mult decît o clipă, ca să mă pot înșela: avea ceva cu mine! Dar ce? Mă plăcea? Desigur, nu erau priviri ostile, cum mi se întîmplase odată cînd văzusem la alta aversiunea, dușmănia chiar. "De ce te uiți tu așa la mine?" o întrebasem în cele din urmă; fiindcă, fără să fie frumoasă cum era căprioara, nu era lipsită de farmec și pe de altă parte mă făcuse curios să aflu pricina acestei aversiuni accentuate și instinctive (nu-i făcusem nici un rău, nu schimbasem cu ea niciodată nici un cuvînt). "Tu, tu, tu!", mi-a șoptit atunci acea fată abia stăpîndu-și bucuria ei neroadă că mă putea, în sfîrșit, defini... "Ei, da, i-am răspuns eu, eu, ce e cu mine?"... "Știi tu ce e tandrețea?!"' mi-a spus. Am izbucnit într-un hohot de rîs sarcastic și i-am confirmat: "Ei, da, tandrețea, da, nu știu, dar n-o să mă înveți tu ce e, hai sictir!"
Căprioara își mișcă privirea ei catifelată și dulce într-o parte și avu alt răspuns cînd îi pusei aceeași întrebare, adică de ce se uita așa de insistent la mine. "Cum știi tu atîta materie!?" Așa deci, era admirația... Într-adevăr era cam dezolant să vezi cum o fată a cărei frumusețe era un mister, cum spune Dostoievski, să aibă un cap total lipsit de mistere, iar mintea coală albă de hîrtie, pe care nu se înscria nimic. Trecea la examene cum trecuse desgolită frumoasa curtizană prin fața judecătorilor atenieni neînduplecați. Căprioara nu-și arăta decît capul, și profesorii, privind-o, cedau aproape fără să-și dea seama, punîndu-i întrebări puerile și terminînd cu sfaturi afectuoase că trebuie să învețe mai bine etc. Îi răspunsei că natura nu îngrămădește decît rar asupra unui singur individ mai multe calități. Eu știam carte, dar eram urît, ea nu prea știa, dar era frumoasă. "Dar cine ți-a spus că ești urît?", s-a mirat ea. Am rîs sardonic, s-o îndepărtez de mine, dar ea a stat liniștită și m-a privit cu ochii ei languroși, fără să clipească și a adăugat: "Ești un bărbat bine, să-ți scoți din cap că ești cum ai zis". Tocmai asta doream și eu, și ea tocmai asta îmi și spusese. O fată sau o femeie acostată, deși îi place insul care o atacă fără veste, se ține în rezervă tocmai pentru ca să nu facă vreo impresie că ar fi ușor abordabilă. Dar de ce s-ar ține în rezervă un bărbat și mai ales unul ca mine? încît din primele clipe am tresărit adînc și, turburat, m-am îndrăgostit imediat de ea; am căzut în extrema cealaltă. Desigur, îmi spuneam, de aceea nu plăcusem pînă atunci fetelor, fiindcă eram bine și pe deasupra și tînăr savant (un profesor îmi spusese așa, la un examen, ei, tinere savant, ia să schimbăm cîteva idei, să îndeplinim o formalitate și să-ți dau examenul) și numai o fată frumoasă cum era Căprioara putuse prin urmare îndrăzni să se uite la mine.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!