agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4026 .



La noi cand vine iarna
prose [ ]
fragment II

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Mircea_Diaconu ]

2005-06-16  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Stancu Cristiana



La noi, cand vine iarna, toti norii anului trecut se aseaza pe pamant si sint zapada. De asta e atit de senin si rece. De asta nu ploua si putem vedea toate avioanele, care merg spre tarile calde. E drept ca uneori cerul se lasa jos de tot si ninge. Vazut de aproape, e plumburiu sau negru, dupa cit e de frig. Noua insa nu ne e frica, pentru ca bunicul nostru e preot.
Incolo, toate ar fi bune - pacat ca locuim atit de departe si avem musafiri numai de doua ori pe an. Sintem la trei trenuri departare, dintre care unul mic si doua mari. Nu-l cunoastem decit pe cel mic, unde mergem sa intampinam rudele, adica unsprezece unchi si cincisprezece tanti. Uneori luam si roaba, pentru bagaje.
Bunicul meu, care are saptezeci de ani si inainte de a fi preot a fost ranit in razboi, spune ca iarna oamenii sint mai buni. Am un scaunel cu trei picioare, pe care stau o ora pe zi sa vad lumea care trece pe poteca bisericii. Imi place ca zapada e mare si oamneii par mai scurti de picioare. Stau ascuns dupa fantana si le dau buna-dimineata. Toti tresar, imi raspund si pleaca mai departe, cu picoarele scurtate, cocosati, peste poteca, pentru ca iarna nimeni nu poate sa mai mearga tantos. Dupa ce trec, le pun putina apa pe poteca si ma dau cu sania de douazeci de ori, de la biserica pina in drumul mare. Spre seara ma asez iar pe scaunel sa vad lumea. Acum cind poteca e numai gheata, imi plac mai mult. Ii astept dupa fintina si le dau buna-seara, brusc si vesel. Apoi ii ajut sa se ridice de jos, ii scutur de zapada si ei imi multumesc si-i spun mamei ca sint bine crescut. Cel mai bine cade dascalul, ca e gras si are un cos cu coliva. Dupa ce il ajut, imi da coliva si incepe sa injure de stele, garduri, ciini turbati, scripturi, scobitori, turnul lui Babel si nu mai stiu ce, ca nu se mai aude. Intr-adevar, iarna oamenii sint mai buni.
Cind ninge, insa, mama ma inchide in casa si n-am decat sa-mi lipesc nasul de geam, sa mi-l ciuguleasca, pitigoii, care ne arata cat de grea e iarna. Daca te uiti in sus cand ninge, vezi cum se invarteste pamatul, dar asta numai in prima ninsoare. De aceea mama ma inchide in casa cu multa mancare si o carte de citit, ca sa nu ma duc la marginea brazilor, sa vad cum se invarteste pamantul. Ne adunam acolo toti baietii si ne uitam in sus. La inceput nu simtim nimic, nici nu se poate, cata vreme avem caldura in noi, apoi cadem, incet, odata cu fulgii, pe spate si incepem sa simtim cum se invarteste pamantul. Nu e nici o primejdie, ca ne gaseste intotdeauna cineva, ne duce acasa si ne imblonavim. E drept ca o data mi-a fost foarte rau, dar in ziua aceea pamantul se invartea foarte repede si o luna intreaga n-am vazut decat umbrele fratelui meu, si ale mamei mele iar daca incercam sa merg, era in spatele meu cineva care imi fura pasii si nu vrea sa-mi dea inapoi decat unu, doi, pe zi.
De atunci ma inchide mama in casa la prima ninsoare, cand se aseaza norii pe pamant. Nu-mi pare rau, ca si dupa aceea e foarte frumos, se vede orice urma, chiar si a pasarilor prin aer si a avioanelor care trec spre tarile calde. Pe la noi trec in fiecare zi cate doua, dar din acelea foarte mici. Si nu inteleg de ce toate se duc si nu se intoarce nici unul. De fapt, e normal, din tarile calde nici eu nu m-as intoarce; decat sa ma dau cu sania, sa mananc carnati, sa visez draci, sa-mi fie frig, sa-mi fie dor de caldura, sa ma imbolnavesc de doua ori pe luna, sa colind... De fapt m-as intoarce. Sau mai bine nici nu mai plec.
[...]
Eu imi pierd mereu ideile si fratele meu zice ca sunt incoerent. El citeste mult. Sunt si neserios, si neatent, si uituc, si cu capul in nori, si fricos si obraznic, si nepasator, si-mi rod unghiile, si bolnavicios si lasa-ma sa te las. Astea, zice el, sunt defectele mele principale, defecte de frate mai mic. Eu mai am unul, dar nu i-l spun ca sa nu profite de el: ma gadil. Dar nu ma gadil oricum, ma gadil asa, ca Stan. Adica Stan Popescu, colegul meu, care se gadila si cand bate vantul.
[...]
Toata saptamana aceea nu ma simtisem prea bine, mi-era asa cum ai manca prea multe cirese si nu m-am putut bucura deloc de telefonul pe care tocmai il montasem, adica doua cutii de chibrituri legate printr-un fir, in care fratele meu spunea „esti un prost”, iar eu ii raspundeam „ba tu”.
[...]
Ma dadusem numai de cinci ori si jumatate cu sania, cand mama m-a adunat de pe partie. M-a dezbracat si m-a pus pe un scaunel in fata sobei, sa ma usuc. Lemnele pocneau, din picioareele mele ieseau aburi si am atipit. N-am avut insa timp sa visez nimic, ca mama a inceput sa ma imbrace cu patalonii negri, pe care i-a purtat, ca anteriu, bunicul meu, care e preot.
In timp ce-mi punea bocancii cei noi, imi spunea sa nu plescai la masa, sa nu dau mancare la pisica pe ghetele rudelor, sa nu ma cert cu fratele meu, care e mai serios, sa nu beau tuica, iar daca-mi intinde cineva sa spun ca nu-mi place, sa nu ma scol de la masa chiar daca am vreo nevoie, sa fiu atent sa nu adorm daca m-apuca somnul, daca ma-ntreaba cineva cate carti am citit, sa spun ca doua, sa nu vorbesc despre lucruri caraghioase, sau mai bine sa nu vorbesc deloc, daca ma-ntreaba de poezii, sa le-o spun pe aia cu batista si mai ales sa nu le incurc pe tanti intre ele. Asta nu-mi place mie la mama, ca-mi da prea multe sfaturi odata si nu le tin minte.
[...]
Imi scartaiau pasii, de parc-as fi fost incaltat cu doua usi si parca mi-era si putin frica. Am vrut sa intru pe poarta, dar m-am speriat rau de tot de Alunita Cristescu. Sta lipita de zidula magaziei si asculta „La umbra nucului batran”, care se auzea din casa.
- Ce faci aici?
- Stau.
Pe ea o tunde maica-sa numarul zero si-n loc de cercei ii pune niste ata, cum se pune la haine,ca sa le-agati in cuier. Dar e foarte desteapta si-mi place sa stau de vorba cu ea, mai ales ca e a doua dupa mine la catalog.[...] Am luat-o pe Alunita Cristescu de mana si am plecat sa colindam.[..] M-am gandit ca ar fi timpul sa intram si noi intr-o casa si sa colindam, ca trece noapte degeaba. Era undeva in fata o casa mai mare si mai luminata unde intrau si ieseau oameni, se auzeau si cantece destule si ma gandeam ca e tocmai buna de colindat. Avea trepte inalte, fara curte si nu-mi aminteam s-o fi vazut vreodata, dar noaptea se poate intampla orice, asa ca am urcat. Inauntru se auzea lume multe, rasete, dar nu m-a mirat asta, ca tot omul poate sa aiba rude si rudele rad si vorbesc tare. Alunita Cristescu a dat tonul, ne-am lipit capetele de usa si am inceput. Dupa primele versuri s-a facut liniste si mi-am dat seama ca aveam vocile inghetate rau, dar daca incepusem nu mai aveam ce face. La strofa a doua pe care n-o stiam, am cantat cu la-la-la, ca dupa aceea sa impartim castigul jumatate-jumatate.
„Ca e zi de sarbatoare
Si margele ti-am luat
Hai, madruto, la plimbare
Pe la noi prin sta.”
Cred ca Alunita Cristescu ar mai fi cantat inca o strofa, dar se deschisese usa si ce vedeam acolo nu era deloc o casa de om. O umbra mare, nebarbierita, se uita la noi de aproape, mirosind a ceva foarte cunoscut, dar de frica nu-mi aminteam a ce.
-Ce cautati voi aicea - ma, micilor? Ai?
- Colindam, i-am raspuns si ma gandeam cat puteam de tare ca nu exista draci, insa el a inceput sa rada gros si cred ca de noi.
- Pai la carciuma clindati voi, micilor? Dinauntru radeau altii la fel si ne chemau acolo sa ne vada. Am intrat.
- Va rugam sa ne scuzati, n-am stiut ca e carciuma... dar ei nu ne ascultau deloc, se intoarsera toti catre noi si ne intrebau daca stim sa cantam si altceva.
[...]
Mama alerga de colo-colo, vesela. Ea vrea ca toate lumea sa fie multumita si mai ales rudele, care stau la oras, sunt de familie si trebuie sa le stai dinainte cu de toate, c-altfel te judeca. Fratele meu sta pe prispa, pregatit pentru la revedere, bunicul incepuse deja sa le ureze la multi ani, iar mama se uita dupa mine. Mi-era teama ca ma striga. Are o voce la care trebuie sa raspunzi neaparat, nu poti sa te faci ca nu esti. Niciodata n-am putut rezista la mai mult de doua strigate. Are o voce ascutita, care te patrunde, ca si cum te-ai curenta si oricat te-ai gandi la altceva, a treia oara tot trebuie sa raspunzi.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!