ULTIMUL JOC


-Trei la centru, Vic.
-Ai doi matahală proastă ! urlă Vic roșu de efort.
-…
Vântul ridică șepcile spectatorilor si le aruncă pe teren. Conturul jucatorilor abia se mai deslușește prin praf. Arbitrul strigă ceva.
Nici el însuși nu se aude, gandește Mirc si se ridică grăbit de pe banca rezervelor. Pornește în fugă spre vestiare zicându-și –ăsta a fost ultimul , nu-mi vine să cred , nenorocitul naibii!

Jocul ăla a fost ultimul crâmpei de viața adevarată.Cred că mi-am pierdut calea sau așa ceva- ce gânduri de femeie iți trec prin cap mi-ar spune Stan, antrenorul.. Totuși, jucam cu toata inima , dădeam sută la sută si simțeam că trăiesc.
Stan ridica paharele si râdea râdea –
-Matahala asta de Vic iar a dat-o in bară zice Stan si aruncă dupa respectivul cu un șervet mototolit sau cu ce ii pică la indemană.
-Ha ,ha se zguduie taverna sub râsetele noastre.

Nu ma pot concentra decât pe durate scurte si pe distanțe scurte. Mintea este cea care mă joacă , îmi justifică tot ce este în jur și îmi prezintă o realitate deformată , nicidecum este ea în fapt , doar ca să-mi apere corporalitatea. Nu mai juca trebling , îmi zice , dacă te lovești și mai adaugă și responsabilitatea socială-Ce fac cei de acasă , de la birou fară mine? –Sunt șah mat, zice tot mintea.. Nu vreau să mă mint că sunt important , de neînlocuit , deși asta îmi face mintea , mă otrăvește zilnic.Mintea mă îndepărtează de mine , de viața reală , de a exista in viața reală. Un nenorocit de mecanism de autoapărare mă conduce…